Cînd însuși glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii —
Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopții blînd însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind — ca-n vis, așa vii!
Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strîngerii în brațe —
Pe veci pierduto, vecinic adorato!
Odă în metru antic
de Mihai Eminescu
Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;
Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii
Cand deodata tu rasarisi
In cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce...
Pan-in fund baui voluptatea mortii
Nenduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari...
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatorldin cale,
Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!
Scrisoarea I
de Mihai Eminescu
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate.
Luna tu, stapân-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gândirilor dând viata, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara,
Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Câte tarmuri înflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si în câte mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sarac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,
Altul cauta în lume si în vreme adevar,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecatoare le însamna pe raboj;
Iara altu-mparte lumea de pe scândura tarabii,
Socotind cât aur marea poarta-n negrele-i corabii.
Iar colo batrânul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Îsi înfunda gâtu-n guler si bumbacul în urechi;
Uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic,
Universul fara margini e în degetul lui mic,
Caci sub fruntea-i viitorul si trecutul se încheaga,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleaga;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar.
Pe când luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipa-l poarta gândul îndarat cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe când totul era lipsa de viata si vointa,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? genune? Fu noian întins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un întuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împacata stapânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se misca... cel întâi si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapânul fara margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eterna se desface în fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii...
De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemarginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pamântul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învatati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,
În acea nemarginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si-nainte-i întuneric se arata.
Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adânca,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine înca...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric...
În prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheata si s-azvârl rebeli în spat'
Ei, din frânele luminii si ai soarelui scapati;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se întâmpla în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Caci în sine împacata reîncep-eterna pace...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însasi a multimii omenesti
Si suind în susul scarii pân' la fruntile craiesti,
De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti,
Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti...
Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridica cine poate,
Pe când altii stând în umbra si cu inima smerita
Nestiuti se pierd în taina ca si spuma nezarita -
Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l...
Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batrânul dascal?
Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.
"De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!"
O, sarmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,
Vre o umbra de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viata singur n-o stii pe de rost,
O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sa-l puna la cântari,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada,
În vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tarâna se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or sa vie pe-a ta urma în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.
Ba sa vezi... posteritatea este înca si mai dreapta.
Neputând sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine în savante adunari
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel încaput pe mâna a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale -
Astea toate te apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!
Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Caci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii
Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumânarii...
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara,
Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate,
Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii!
Scrisoarea a II-a
de Mihai Eminescu
De ce pana mea ramâne în cerneala, ma întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?
Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,
Caci întreb, la ce-am începe sa-ncercam în lupta dreapta
A turna în forma noua limba veche si-nteleapta?
Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa,
În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa,
Când cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa,
Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa?
Însa tu îmi vei raspunde ca e bine ca în lume
Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume,
Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara,
Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara,
Si dezgustul meu din suflet sa-l împac prin a mea minte. -
Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearca prin poeme sa devina cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
Iar cararile vietii fiind grele si înguste,
Ei încearca sa le treaca prin protectie de fuste,
Dedicând brosuri la dame a caror barbati ei spera
C-ajungând cândva ministri le-a deschide cariera. -
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?
Oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închina, numind mare pe-un pitic
Ce-o besica e de spuma într-un secol de nimic.
Încorda-voi a mea lira sa cânt dragostea? Un lant
Ce se-mparte cu fratie între doi si trei amanti.
Ce? sa-ngâni pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala,
Unde-nveti numai durere, înjosire si spoiala;
La aceste acad?mii de stiint- a zânei Vineri
Tot mai des se perindeaza si din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Pâna când din scoala toata o ruina a ramas.
Vai! tot mai gândesti la anii când visam în acad?mii,
Ascultând pe vechii dascali cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Si-n a lucrurilor peteci cautând întelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
Câstigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adânca ne-nvârteau al mintii scripet,
Leganând când o planeta, când pe-un rege din Egipet.
Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvata
Ca epocile se-nsira ca margelele pe ata.
Atunci lumea-n capatâna se-nvârtea ca o morisca,
De simteam, ca Galilei, ca com?dia se misca. -
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascal cu un crai mâncat de molii
Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda
Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârtiirea de condeie dadea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inisti,
Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;
Când suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit.
Atunci lumea cea gândita pentru noi avea fiinta,
Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta.
Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este
Cea ce poate sa convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comuna a visa e un pericul,
Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.
Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,
De ce dorm îngramadite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile...
De-oi urma sa scriu în versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.
Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste masura.
Scrisoarea a III-a
de Mihai Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,
La pamânt dormea tinându-si capatâi mâna cea dreapta;
Dara ochiu-nchis afara, înlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dânsul preschimbata în fecioara.
Înflorea cararea ca de pasul blândei primaveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se înfioreaza de atâta frumusete,
Apele-ncretesc în tremur straveziile lor fete,
Pulbere de diamante cade fina ca o bura,
Scânteind plutea prin aer si pe toate din natura
Si prin mândra fermecare sun-o muzica de soapte,
Iar pe ceruri se înalta curcubeele de noapte...
Ea, sezând cu el alaturi, mâna fina i-o întinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:
- Las' sa leg a mea viata de a ta... În bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu sa fiu a ta stapâna, tu stapân vietii mele.
Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste într-o clipa ca în veacuri, mereu creste,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;
Umbra lui cea uriasa orizontul îl cuprinde
Si sub dânsul universul într-o umbra se întinde;
Iar în patru parti a lumii vede siruri muntii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrâna -
Umbra arborelui falnic peste toate e stapâna.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Si corabiile negre leganându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie leganându-se pe lanuri,
Marile tarmuitoare si cetati lânga limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un urias covor,
Vede tara lânga tara si popor lânga popor -
Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac
În întinsa-mparatie sub o umbra de copac.
Vulturii porniti la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinta se porneste îndelung
Si loveste rânduri, rânduri în frunzisul sunator,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul crestea ca marea turburata si înalta,
Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,
Însa frunzele-ascutite se îndoaie dupa vânt
Si deasupra Romei noua se înclina la pamânt.
Se cutremura sultanul... se desteapta... si pe cer
Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.
Si priveste trist la casa seihului Edebali;
Dupa gratii de fereastra o copila el zari
Ce-i zâmbeste, mladioasa ca o creanga de alun;
E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,
Ca pe-o clipa se-naltase chiar în rai la Mohamet,
Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,
Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.
Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,
An cu an împaratia tot mai larga se sporeste,
Iara flamura cea verde se înalta an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul si sultan dupa sultan.
Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid...
La un semn, un tarm de altul, legând vas de vas, se leaga
Si în sunet de fanfare trece oastea lui întreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii
Vin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii;
Raspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.
Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n vârf de bat.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreaba cu dispret:
- Ce vrei tu?
- Noi? Buna pace! Si de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat.
La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort
Un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port.
- Tu esti Mircea?
- Da-mparate!
- Am venit sa mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini.
- Orice gând ai, împarate, si oricum vei fi sosit,
Cât suntem înca pe pace, eu îti zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinarii însa, Doamne, sa ne ierti;
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Ori vei vrea sa faci întoarsa de pe-acuma a ta cale,
Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
- Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gândesti ca pot
Ca întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, batrâne, câti în cale mi s-au pus!
Toata floarea cea vestita a întregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, împarati si regi s-aduna
Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasa a cuprins pamânt si mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Si Apusul îsi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri,
Ori din codri rascolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adânca ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau îngrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura înspaimântata marea de-ale lor corabii!...
La Nicopole vazut-ai câte tabere s-au strâns
Ca sa steie înainte-mi ca si zidul neînvins.
Când vazui a lor multime, câta frunza, câta iarba,
Cu o ura ne'mpacata mi-am soptit atunci în barba,
Am jurat ca peste dânsii sa trec falnic, fara pas,
Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas...
Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedec de-un mosneag?
- De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce privesti
Nu e om de rând, el este domnul T;arii Românesti.
Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti,
Nici ca Dunarea sa-nece spumegând a tale osti.
Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa -
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamânt.
Te falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtej
Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sa-i smulga de pe funtea ta de fier,
A credintei biruinta cata orice cavaler.
Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!
Si abia pleca batrânul... Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii umplu câmpul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pe copite iau în fuga fata negrului pamânt,
Lanci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin sageti de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie...
Urla câmpul si de tropot si de strigat de bataie.
În zadar striga-mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se întinde tot mai mare si mai mare;
În zadar flamura verde o ridica înspre oaste,
Caci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suiera, se toarna
Si, lovind în fata, -n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pamânt lor li se pare ca se naruie tot cerul...
Mircea însusi mâna-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid înalt de suliti,
Printre cetele pagâne trec rupându-si large uliti;
Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -
Peste-un ceas pagânatatea e ca pleava vânturata.
Acea grindin-otelita înspre Dunare o mâna,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia româna.
Pe când oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta; fulger lung încremenit
Margineste muntii negri în întregul asfintit,
Pân' ce izvorasc din veacuri stele una câte una
Si din neguri, dintre codri, tremurând s-arata luna:
Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.
Lânga cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:
"De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Si sa stii ca-s sanatos,
Ca, multamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos."
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...
În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti sa-ntâmpini patriotii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapându-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra
De la munte pân' la mare si la Dunarea albastra.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu într-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
În aplauzele grele a canaliei de uliti,
Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele,
Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toti pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpa,
Chintesenta de mizerii de la crestet pâna-n talpa.
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,
Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca...
Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfintei Golii,
În camesi cu mâneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfrâul în miscari si în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cântece si jocuri...
Si apoi în sfatul tarii se adun sa se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi!
Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura,
Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii!
Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!
Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi
Nici rusine n-au sa ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Îndraznesc ca sa rosteasca pân' si numele tau... tara!
La Paris, în lupanare de cinismu si de lene,
Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,
Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,
Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept stiint-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana...
O, te-admir, progenitura de origine romana!
Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,
Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?
Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca
Numai banul îl vâneaza si câstigul fara munca,
Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela,
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati atatat arama sfâsiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
Da, câstigul fara munca, iata singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, T;epes doamne, ca punând mâna pe ei,
Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,
Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!
Scrisoarea a IV-a
de Mihai Eminescu
Sta castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalta în tacere dintre raristea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, dupa geamuri, tremur numa'
Lungi perdele încretite, care scânteie ca bruma.
Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste,
Muchi de stânca, vârf de arbor, ea pe ceruri zugraveste,
Iar stejarii par o straja de giganti ce-o înconjoara,
Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.
Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeti linistei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutura si-o taie,
Când în cercuri tremurânde, când în brazde de vapaie.
Papura se misca-n freamat de al undelor cutrier,
Iar în iarba înflorita, somnoros suspin-un grier...
E atâta vara-n aer, e atât de dulce zvonul...
Singur numai cavalerul suspinând privea balconul
Ce-ncarcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostrete
Roze rosie de Siras si liane-n fel de fete.
Respirarea cea de ape îl îmbata, ca si sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picura ghitara:
"O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,
Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa,
Te-as privi o viata-ntreaga în cununa ta de raze,
Pe când mâna ta cea alba parul galben îl neteaza.
Vino! Joaca-te cu mine... cu norocul meu... mi-arunca
De la sânul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,
Ca pe coardele ghitarei rasunând încet sa cada...
Ah! E-atât de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada.
Ori în umbra parfumata a buduarului sa vin,
Sa ma-mbete acel miros de la pânzele de in;
Cupido, un paj sagalnic, va ascunde cu-a lui mâna,
Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapâna!"
Si uscat fosni matasa pe podele, între glastre,
Între rozele de Siras si lianele albastre;
Dintre flori copila râde si se-nclina peste gratii -
Ca un chip usor de înger e-aratarea adoratei -
Din balcon i-arunca-o roza si cu mâinile la gura,
Pare ca îl dojeneste când sopteste cu caldura;
Apoi iar dispare-nluntru... auzi pasuri ce coboara...
Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara.
Brat de brat pasesc alaturi... le sta bine laolalta,
Ea frumoasa si el tânar, el înalt si ea înalta.
Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg
Si încet înainteaza în lovire de lopeti,
Leganând atâta farmec si atâtea frumuseti...
Luna... luna iese-ntreaga, se înalt-asa balaie
Si din tarm în tarm dureaza o carare de vapaie,
Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Si cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,
Cu-atât valurile apei, cu-atât tarmul parca creste,
Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape
Dimpreuna cu al lunei disc, stapânitor de ape.
Iara tei cu umbra lata si cu flori pâna-n pamânt
Înspre apa-ntunecata lin se scutura de vânt;
Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua...
Ea se prinde de grumazu-i cu mâinutele-amândoua
Si pe spate-si lasa capul: - Ma uimesti daca nu mântui...
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!
Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roaba,
Când durerea ta din suflet este singura-mi podoaba.
Si cu focul blând din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tau atât de tristu-i,
Cu-a lui umed-adâncime toata mintea mea o mistui...
Da-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi,
Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi -
As orbi privind într-însii... O, asculta numa-ncoace,
Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Si luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini,
Tot pamântul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...
Ai putea sa lepezi cârma si lopetile sa lepezi,
Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi,
Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte,
Pretutindeni fericire... de-i viata, de e moarte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,
Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin crânguri!
Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute?
Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toata voia în privirea-i sa te pierzi,
Cum îti vine, cum îti place pe copila s-o desmierzi,
Dupa gât sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept,
S-o întrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu? Spune drept!"
As! abia ti-ai întins mâna, sare ivarul la usa,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa...
Iute capul într-o parte si te uiti în jos smerit...
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?
Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,
Tu cu mâinile-nclestate, mai cu degetele depeni,
Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti
Si-n probleme culinare te încerci a fi istet.
Sunt satul de-asa viata... nu sorbind a ei pahara,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.
Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?
Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste,
El cu gura voastra râde, el se-ncânta, el sopteste,
Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.
Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!
Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?
Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?
Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?
Nu vedeti ca râsul vostru e în fiii vostri plâns,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain înca nu s-a stâns?
O, teatru de papuse... zvon de vorbe omenesti,
Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti
Fara ca sa le priceapa... Dupa ele un actor
Sta de vorba cu el însusi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri înca,
Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adânca.
Ce? Când luna se strecoara printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gânduri dupa ea sa te atii?
Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse,
Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Si s-o vezi înconjurata de un roi de pierde-vara,
Cum zâmbeste tuturora cu gândirea ei usoara?
S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii,
Pe când ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii?
Când încheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri,
Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri?
Patimas si îndaratnic s-o iubesti ca un copil
Când ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?
Înclestând a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi?
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi
Ca pe-o marmura de Paros sau o pânza de Corregio,
Când ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, întelege-o...
Da... visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,
Când as sta pierdut pe gânduri, peste umar mi-ar privi,
As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o înteleg...
Din sarmana noastra viata, am dura roman întreg...
N-o mai caut... Ce sa caut? E acelasi cântec vechi,
Setea linistei eterne care-mi suna în urechi;
Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare
Vechiul cântec mai strabate cum în nopti izvorul sare.
P-ici, pe colo mai strabate câte-o raza mai curata
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.
Altfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,
Se împing tumultuoase si salbatice pe struna,
Si în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece suna cântul cel etern neispravit...
Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?
Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!
Scrisoarea a V-a
de Mihai Eminescu
Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea,
Când dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,
Ca dovada de ce suflet sta în pieptii unei rochii...
Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vara,
Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunaoara -
O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode...
Când cocheta de-al tau umar ti se razima copila,
Dac-ai inima si minte, te gândeste la Dalila.
E frumoasa, se-ntelege... Ca copiii are haz,
Si când râde face înca si gropite în obraz
Si gropite face-n unghiul ucigasei sale guri
Si la degetele mâinii si la orice-ncheieturi.
Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita,
Încât ai ce strânge-n brate - numai buna de iubita.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bine
Si o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine.
Daca vorba-i e placuta, si tacerea-i înca place;
Vorba zice: "fugi încolo", râsul zice: "vino-ncoace!”
Umbla parca amintindu-si vre un cântec, alintata,
Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata.
Si se-nalta din calcâie sa-ti ajunga pân' la gura,
Daruind c-o sarutare acea tainica caldura,
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei...
Câta fericire crezi tu c-ai gasi în bratul ei!
Te-ai însenina vazându-i rumenirea din obraji -
Ea cu toane, o craiasa, iar tu tânar ca un paj -
Si adânc privind în ochii-i, ti-ar parea cum ca înveti
Cum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret.
Si, înveninat de-o dulce si fermecatoare jale,
Ai vedea în ea craiasa lumii gândurilor tale,
Asa ca, închipuindu-ti lacramoasele ei gene,
T;i-ar parea mai mândra decât Venus Anadyomene,
Si, în chaosul uitarii, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai draga, ti-ar cadea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura,
Ca deprindere, grimasa este zâmbetul pe gura,
Ca întreaga-i frumusete e în lume de prisos,
Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos?
În zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna,
Tânguirea ta de moarte în cadentele-i aduna;
În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din povesti,
Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti,
Când în inima e vara...; în zadar o rogi: "Consacra-mi
Crestetul cu-ale lui gânduri, sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!"
Ea nici poate sa-nteleaga ca nu tu o vrei... ca-n tine
E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,
C-acel demon plânge, râde, neputând s-auza plânsu-si,
Ca o vrea... spre-a se-ntelege în sfârsit pe sine însusi,
Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca geme
Ca un maistru ce-asurzeste în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere.
Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de model
Marmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbel
Si ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar înalt sa moara
Precum în vechimea sfânta se junghiau odinioara
Virginile ce statura sculptorilor de modele,
Când taiau în marmor chipul unei zâne dupa ele.
S-ar pricepe pe el însusi acel demon... s-ar renaste,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaste
Si, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu
El ar frânge-n vers adonic limba lui ca si Horatiu;
Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Si-n acel moment de taina, când s-ar crede ca-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Si cu patima adânca ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;
Ar voi în a lui brate sa o tina-n veci de veci,
Dezghetând cu sarutarea-i raza ochilor ei reci.
Caci de piatra de-ar fi, înca s-a-ncalzi de-atât amor,
Când cazându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înecându-l, el ar sta sa-nnebuneasca,
Ca-n furtuna lui de patimi si mai mult sa o iubeasca.
Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga,
C-aruncându-se în valuri si cercând sa te-nteleaga
Ar umplea-a ta adâncime cu luceferi luminosi?
Cu zâmbiri de curtezana si cu ochi bisericosi,
S-ar preface ca pricepe. Magulite toate sunt
De-a fi umbra frumusetii cei eterne pe pamânt.
O femeie între flori zi-i si o floare-ntre femei -
S-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga între trei
Ce-o-nconjoara, toti zicând ca o iubesc - cât de naiva -,
Vei vedea ca de odata ea devine pozitiva.
Tu cu inima si mintea poate esti un paravan
Dupa care ea atrage vre un june curtezan,
Care intra ca actorii cu pasciorul maruntel,
Lasând val de mirodenii si de vorbe dupa el,
O chioreste cu lornionul, butonat cu o garofa,
Opera croitoreasca si în spirit si în stofa;
Poate ca-i convin tuspatru craii cartilor de joc
Si-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc...
Si când dama cocheteaza cu privirile-i galante,
Împartind ale ei vorbe între-un crai batrân si-un fante,
Nu-i minune ca simtirea-i sa se poata însela,
Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala...
Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareste,
Pe când craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creste,
Ochiul înghetat i-l umplu gânduri negre de amor
Si deodata e vioaie, sta picior peste picior,
S-acel sec în judecata-i e cu duh si e frumos...
A visa ca adevarul sau alt lucru de prisos
E în stare ca sa schimbe în natur-un fir de par,
Este piedica eterna ce-o punem la adevar.
Asadar, când plin de visuri, urmaresti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu iuta ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vara,
Care-n tine se petrece...
Ia întreab-o, bunaoara,
S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila -
De ai inima si minte - feri în laturi, e Dalila!
1883 10 iulie. Se declanşează boala cumplită pe care îl va prăbuşi pe ,,luceafăr,, într-o existenţă umilitoare,mizeră,nedreaptă,într-o suferinţă fizică,dar mai ales sufletească,greu de închipuit.
1889 15 iunie. Se stinge din viaţă cel mai mare poet român,urmat la scurt timp,în acelaşi an,de dispariţia,ca-ntr-o legendă,a Veronicăi Micle şi a marelui său prietn Ion Creangă.Peste două zile,Eminescu a fost înmormântat la cimitirul Bellu,iar în multţimea imensă care plângea sfâşietor,puteau fi zăriţi Titu Maiorescu si Mihail Kogâlniceanu.Lacrimile curgeau şi mai abundent,căci deodată un cor a început să cânte ,,Mai am un singur dor,,...
Mai am un singur dor
de Mihai Eminescu
Mai am un singur dor:
În linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.
Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Patrunza talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sa-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al marii aspru cânt...
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.